2012 a fost un an încărcat pentru justiția din România. Am avut prima decizie judecătorească definitivă prin care a fost condamnat cu executare un fost premier, am avut o tentativă de lovitură de stat dejucată parțial de puterea judecătorească, am avut cele mai haioase interviuri pentru funcții de maximă importanță înMinisterul Public, într-un cuvânt, am avut de toate. Terminăm anul extenuați după toate aceste premiere și ne întrebăm (firesc) ce ne-o aduce anul care vine.
În anii ‘90, nimeni nu și-a dorit o justiție puternică pentru că marele transfer al proprietății publice în buzunare private trebuia să se facă în liniște și fără riscuri. Judecătorii și procurorii erau plătiți prost, mai prost chiar decât polițiștii, oamenii buni erau astfel încurajați să plece din sistem înspre meserii mai profitabile – avocatura sau notariatul. Au rămas, așadar, magistrații cu vocație, cei care preferau un program predictibil și cei pentru care funcția era o ocazie să facă afaceri. Nici în magistratură și nici în restul societății românești nu am reglat relațiile cu trecutul, nu am aflat cine și cât a colaborat cu regimul de dinainte de ‘89. Promovarea se făcea în funcție de preferințele președintelui și ale ministrului Justiției, iar condiția pentru numirea la Curtea Constituțională (18 ani de vechime juridică) garanta că sistemul va rămâne în mâna juriștilor potriviți. După 2003, lucrurile au început să se schimbe, prin rescrierea legilor după care funcționa sistemul judiciar mai ales sub presiunea integrării în Uniunea Europeană. Au apărut oameni noi, au apărut dosare de tip nou, magistrații au început să înțeleagă și să prețuiască independența nou dobândită. În 2005, anchetarea unui membru al Consiliului Superior al Magistraturii a stârnit reacții extreme – erau primele momente în care cei până ieri intangibili înțelegeau că regulile jocului se schimbă, că România se transformă.
› citește restul articolului (revista22.ro)