O-la-la, ce titlu arogant… le dăm noi sfaturi cum să-şi citească propria scriptură, care şi aşa în Islam are un statut mai aparte faţă de Biblie sau Tora în celelalte religii ale cărţii, fiind mult mai invocată şi prezentă în viaţa de zi cu zi. Hiper-imperialism cultural, am putea zice. Dar ce să facem, aici am ajuns: lecturile mot-a-mot ale Coranului îmbrăţişate de unii în ultima vreme au ajuns să ne creeze tuturor dileme de civism şi, periodic, de securitate, aşa că suntem practic siliţi să aruncăm un ochi în ograda vecinului Abu (al-Baghdadi) şi să ne dăm cu presupusul. In ce mă priveşte, răul a fost deja făcut. Acum două săptămâni, imediat după atentatul de la Paris, mi-am băgat deja nasul unde nu-mi fierbea oala cu articolul de aici, susţinând două lucruri:
(a) Că, după umila mea părere, dar şi citând nişte antropologi ai religiei, textul scripturilor ce stau la baza civilizaţiilor mari şi complicate, cu vechimi de mii de ani, nu crează el însuşi, în mod determinist, o anume practică socială, pentru că poate fi citit în multe feluri. Marea Tradiţie este înconjurată de o sumedenie de Mici Tradiţii, de sorginte regională, istorică, etc, ce îi dau cheia de lectură sau măcar accentele. Deci n-are sens să căutăm în “esenţa Islamului” cauzele violenţelor, nici să privim terorismul contemporan drept o fatalitate ce ţine de ciocnirea apocaliptică a civilizaţiilor.
(b) Insă întâmplarea face ca în ultimele decenii printre musulmani, în special cei arabi, să fi câştigat un ascendent interpretările radicale ale textelor sfinte, care aleg din Coran şi Hadith (tradiţia privind faptele şi învăţăturile Profetului, codificată mai târziu) părţile cele mai intolerante şi le dau o lectură strict literală. Asta ar fi ca şi când noi am selecta din Evanghelii doar Matei 10:34 (Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie) şi am face din asta principiu universal de guvernare, în numele lui Isus. Faptul că marea masă de musulmani nu ia parte activă la agresiuni fizice în numele credinţei lor nu înseamnă că nu există în sânul comunităţii un asemenea model cultural de prestigiu, al războinicului sau martirului sinucigaş, ce crează debuşee sociale pentru tineri debusolaţi sau aventurieri politici care îi manipulează pe primii. Noi n-avem modelul, ei din păcate au ajuns să-l aibe ca Mică Tradiţie, e un adevăr incontestabil.
› citește restul articolului (revista22.ro)