Libertatea de circulație a lucrătorilor este una dintre libertățile fundamentale în cadrul Uniunii Europene, parte esențială și necesară pentru crearea pieței comune.
Înțelegerea acestei libertăți este fundamentală pentru cetățenii Uniunii și cu atât mai mult pentru cetățenii români interesați de a pleca în străinătate cu scopul de a-și căuta un loc de muncă. Cunoașterea drepturilor, a facilităților și, bineînțeles, a obligațiilor îl motivează pe lucrător în dorința sa de a-și crește nivelul de trai. Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene („TFUE”) garantează libera circulație a lucrătorilor în spațiul Uniunii și stabilește obligația de eliminare a oricăror discriminări pe motiv de cetățenie între lucrătorii cetățeni ai statelor membre UE [art. 45(1) și (2) din TFUE]. Această libertate implică dreptul lucrătorilor de a accepta oferte reale de încadrare în muncă, de a circula liber în acest scop pe teritoriul statelor membre UE, de a locui și rămâne într-un stat membru pentru a-și executa atribuțiile de serviciu [art. 45(3) din TFUE]. Bineînțeles, libertatea de circulație a lucrătorilor nu este absolută, ci poate suferi anumite limitări dictate de interese superioare, prin urmare ea poate fi restrânsă din motive de ordine publică, siguranță și sănătate publică. De asemenea, libertatea de circulație a lucrătorilor nu privește încadrarea în muncă în administrația publică a statelor membre [art. 45(3) și (4) din TFUE].
Dincolo de art. 45 al TFUE, care reglementează această libertate, în prezent mai există alte două acte legislative importante ce vin pentru a completa dispozițiile articolului sus-amintit. Astfel, în 2004 a fost adoptată Directiva 2004/38/CE, iar în 2011 a apărut Regulamentul 492/2011.
Câteva lămuriri sunt necesare. Curtea de Justiție a Uniunii Europene a îndeplinit un rol foarte important în interpretarea normelor și acoperirea lacunelor legislative, având în vedere lipsa dăunătoare a unor definiții atât de necesare în aplicarea justă a legii și, implicit, atingerea scopurilor ei. Noțiunea de „lucrător” primește, prin urmare, un sens comunitar. Astfel, pentru ca un cetățean al unui stat membru să se circumscrie noțiunii de „lucrător” în sens european, acesta trebuie să presteze o activitate economică, în schimbul unei remunerații, în cadrul unei relații de muncă în care lucrătorul este subordonat angajatorului său. Alin. (3) lit. (a) al art. 45 TFUE aduce în atenție o chestiune foarte importantă – libera circulație a lucrătorilor implică dreptul de a se deplasa pe teritoriul unui stat membru pentru a accepta o ofertă reală de încadrare în muncă, iar nu dreptul de a circula pe teritoriul unui stat membru pentru căutarea unui loc de muncă. Mai exact, aceasta libertate se aplică în cazul în care există deja o ofertă de muncă, iar lucrătorul se deplasează în scopul acceptării/negocierii acesteia, dar nu se aplică situației în lucrătorul se deplasează pe teritoriul unui stat membru UE, de exemplu, Spania, pentru a-și căuta unui loc de muncă.
Directiva 2004/38/CE introduce o extinderea a noțiunii de „lucrător”. Astfel, există patru situații în care o persoana este asimilată unui lucrător:
- Persoanele care se află în incapacitate temporară de muncă ca rezultat al unei boli sau al unui accident
- Persoanele care sunt înregistrate ca șomeri involuntari, după ce au fost angajate pe o perioadă de cel puțin un an.
- Persoanele care au executat un contract de muncă pe o perioadă determinată de cel mult un an sau au devenit șomere involuntar în aceste prime 12 luni, dacă s-au înregistrat ca persoană ce caută de lucru. În acest ultim caz, persoanele se vor bucura de statutul de lucrător pe o perioadă de 6 luni.
- Persoanele care încep un stagiu de pregătire profesională condiționat de legătura dintre pregătire și activitatea profesională exercitată anterior, cu excepția cazului în care persoanele sunt înregistrate ca șomeri involuntari.
- Persoanele asigurate obligatoriu sau facultativ în sistemul de asigurări sociale al statului membru gazdă, după ce au fost angajate în statul respectiv.
Citeşte aici a doua parte.
Autor: Ioan Borza Dediu