O nouă formă de orientalism face Occidentul susceptibil la narațiunile de propagandă din China.
Faptul că societățile occidentale sunt sub presiunea propagandei chineze nu este deloc o noutate. Ceea ce este mai rar recunoscut este că susceptibilitatea noastră la această propaganda provine dintr-o tradiție îndelungată de exotizare a chinezilor înșiși – dintr-o tradiție a orientalismului care, paradoxal, astăzi s-a îmbinat cu tendințele autoritare autohtone în rândul populiștilor occidentali, pentru a crea un teren fertil pentru Beijing.
Orientalismul 2.0 se caracterizează printr-o admirație înfricoșătoare, abia ascunsă, față de realizările recente ale Orientului. Într-adevăr, China de astăzi a înlocuit Japonia anilor 1970 ca țara care „face lucrurile altfel” și este pe cale să depășească vechile democrații.
Când premierul Chinei Zhou Enlai a fost întrebat de Henry Kissinger în 1971 care credea el că a fost impactul Revoluției Franceze, el a răspuns criptic: „Prea devreme pentru a spune”. Această poveste cuprinde întreaga dinamică: părintele Realpolitik-ului occidental îl întâlnește pe enigmaticul înțelept oriental; Cercetarea occidentală pe termen scurt este în contrast cu răbdarea strategică chineză; Superficialitatea „noastră” se ciocnește cu simțul „lor” al istoriei.
Citiți analiza integrală scrisă de Sorin Ioniță pe Cepa.org